Cine ia decizia de a redesena administrativ România?

Reflector

Când au apărut primele formațiuni statale care au depășit dimensiunile unei cetăți pe un vârf de deal, s-a pus problema administrării lor cât mai eficiente. Să ajungă rapid informația de la graniță în capitală, să fii sigur că strângi birurile de la toată lumea și așa mai departe. Aceste necesități, corelate cu posibilitățile de deplasare specifice epocii, au dus la apariția primelor diviziuni administrative. În Moldova lui Ștefan cel Mare, de exemplu, unitatea administrativă superioară satului era ocolul, denumire păstrată până astăzi în domeniul silvic. Ocolul era pur și simplu zona pe care un om călare o putea parcurge într-o zi, vizitând toate satele. Adică atât cât putea să alerge un olăcar pe parcursul unei zile, pentru a chema lumea la oaste, de exemplu. Deasupra ocolului era ținutul și el delimitat aproximativ la fel. În decurs de o zi, puteai ajunge, călare sau cu barca, din cetatea principală a ținutului la marginile acestuia. Ideea era ca statul să fie cât mai centralizat cu putință. Aveai un domnitor în Suceava, 24 de ținuturi, fiecare cu pârcălabul lui, acesta răspunzând direct domnitorului, cam așa cum se întâmplă acum cu prefecții, în raport cu prim-ministrul României. Vom vorbi astăzi despre reorganizarea administrativ-teritorială a țării, care a revenit recent în dezbaterea publică. Este nevoie de ea? Trebuie schimbată? Dacă da, în ce sens?

\"\"Județ peste Prut
Organizarea administrativă medievală a fost menținută mult timp. De fapt, limitele județului Putna erau în 1938 practic aceleași cu ale ținutului Putna din vremea lui Cantemir. La fel, Bacăul sau Tecuciul. Între județul Roman, cu sediul în orașul omonim și ținutul Cârligătura, cu centrul la Târgu Frumos, diferențele erau minime. Se respecta tradiția istorică. Diferența majoră era că apărea un nivel intermediar, plasa, care grupa mai multe sate, condusă de un pretor. Un fel de subprefect. Nivelul era necesar, pentru că multe ștampile depindeau de o autoritate superioară celei a primarului, iar la 1938 ar fi fost cam greu să ajungi cu căruța de la Sirețel la Iași. Pierdeai o zi, dacă nu chiar două, cu drumul dus-întors. La 1938, județul Iași, care se întindea și dincolo de Prut, cuprindea șase plăși: Bahlui, cu reședința la Podu Iloaiei, Cârligătura, cu reședința la Târgu Frumos, Codru, cu reședința la Buciumii – actualul cartier Bucium, Copou, cu reședința la Iași, Turia, cu reședința la Șipote și Ungheni, cu reședința în actualul oraș basarabean Ungheni.

Comuniștii au făcut vraiște
Ajunși la putere, comuniștii au făcut o adevărată varză din organizarea administrativă a țării. În 1950, vechile județe, plăși și comune au fost desființate, fiind înlocuite cu 28 de regiuni împărțite în 177 de raioane. În 1952, numărul regiunilor a fost redus la 18, fiind înființată și Regiunea Autonomă Maghiară, care se suprapunea aproximativ pe actualele județe Harghita, Covasna și Mureș. În 1956, regiunile au fost redesenate, în plus regiunea Severin fiind unită cu regiunea Timișoara. O nouă organizare s-a făcut în 1960, fiind transferate raioane de la o regiune la alta. Regiunea Arad a fost unită cu Timișoara. Regiunea maghiară a fost rebotezată în „Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară”, ea fiind totodată redesenată. I s-au dat raioanele Luduș și Târnăveni, cu populație majoritar românească, iar raioanele Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc au fost trecute la Brașov. Regiunea Stalin a fost rebotezată Brașov și tot așa. Regiunea Iași cuprindea și sudul actualului județ Botoșani, ca și două treimi din actualul Vaslui.

Cam la fel din 1968
Forma actuală a hărții administrative a României datează, oarecum, din 1968, când au fost reînființate județele, fiind desființate regiunile și raioanele. Într-o primă variantă discutată, regiunea maghiară era desființată și apăreau 35 de județe. De exemplu, nu existau Brăila, Călărași, Covasna sau Mehedinți, Bihorul se chema Crișana, orașele Constanța, Petroșani și Turnu Severin aveau un statut administrativ special. Până la urmă, s-a ajuns la 39 de județe, iar capitala avea și ea statut de județ. Harta a rămas așa până în 1981, când au fost înființate județele Călărași și Giurgiu, iar județul Ilfov devenea „sector agricol” al Bucureștiului. După 1990, s-au schimbat puține. Sectorul agricol Ilfov a redevenit județ, iar din 2004 au mai apărut o serie de comune, prin divizarea unor comune mai mari. La noi în județ au apărut încă 9 comune, iar Podu Iloaiei a căpătat statut de oraș.

Autonomie doar formală
Ce au în comun toate aceste modalități de redesenare a hărții noastre administrative? Mai nimic. Oricum au fost desenate, regiunile și județele nu erau mai unitare într-o variantă față de alta. Statul rămânea la fel de centralizat, iar deciziile se luau tot la București, așa cum stabilise Cuza în 1862. Chiar înființarea unei regiuni autonome maghiare nu însemna de fapt nimic. A fost înființată la presiunea sovieticilor, ca semn al internaționalismului proletar și ca soluție la „problema maghiară”. Muncitorul nu are patrie, spunea Marx, iar în practică asta însemna că nici statul nu avea vreo relevanță. Un muncitor român s-ar fi simțit la fel de bine și în Ungaria, patria sa fiind clasa muncitoare. Vă zgârie timpanul ideea asta, nu? Nu prea există logică în ea, dar asta era doctrina oficială. Autonomia maghiară era doar formală. Existau două limbi oficiale și atât. Nimic mai mult. De altfel, după 1968, când regiunea autonomă a fost desființată, ungurii nici n-au simțit. Exista învățământ în limba maghiară până la nivel liceal, inclusiv în zona locuită de ceangăi în Moldova, chit că aceștia nu vorbesc ungurește nici măcar la ei acasă. A existat și universitate exclusiv maghiară până în 1959. Se tipăreau cărți în maghiară, în instituțiile statului se foloseau oricum ambele limbi acolo unde locuiau preponderent maghiari. Pur și simplu în 1968 s-a renunțat la o denumire oficială.

Totul dictat de la Centru
Centralizarea excesivă este în fond marea problemă a administrației românești. Pentru a obține banii necesari asfaltării unei pârlite de ulițe sătești, primarul comunei trebuie să se căciulească „la județ” ca să i se pună o pilă „la centru”, unde un ministru semnează fără să aibă habar unde e Coțofeneștiul din Vale și nici măcar dacă ulița aia nu o fi fost deja asfaltată, iar primarul face vreo mânărie. Avea N.V. Gogol o comedie „Revizorul”, în care la un moment dat primarul unui oraș pierdut prin coclaurile Rusiei își instruia subordonații să-i spună inspectorului venit din capitală că biserica pentru care se dăduseră bani cu cinci ani în urmă s-a făcut, dar a și ars. „Să nu vă împingă păcatul să spuneți că nici măcar nu a fost începută”, zicea primarul respectiv. Cam așa și cu centralizarea la noi.

Birocrație sufocantă
Și chiar dacă primarul nu vrea să fure, faptul că deciziile și semnăturile vin de la București, duce la altă situație idioată. Funcționarii din ministere sunt pur și simplu copleșiți de solicitările primarilor și nu le-ar putea face față nici dacă ar da în brânci muncind. Avem 103 municipii, 320 de orașe și 2.859 de comune. Vă dați seama ce e la București, la final de an, când se adună solicitările a 3.282 de localități care toate cer bani pentru ceva? Acesta este de altfel și unul din motivele pentru care ne este atât de greu să cheltuim fondurile nerambursabile europene. E drept, au fost înființate 8 regiuni de dezvoltare, dar acestora li s-au încredințat prea puține atribuții pentru a fi eficiente. Existența lor a mai degrevat oleacă ministerele, dar nu prea mult.

Trebuie reformă
Pe 16 februarie s-au împlinit 50 de ani de când avem practic aceeași hartă administrativă, chiar dacă legii din 1968 i s-au adus în acest interval vreo 200 de modificări minore. Legea 2/1968 era de altfel ea însăși urmașa ca principiu de bază a hărții administrative din 1925, cea a României Mari. Centralizarea a fost necesară pe vremea lui Cuza, pentru a uni două țări cu istorii diferite. A fost necesară după Marea Unire, pentru a lega provincii cu istorii, obiceiuri și chiar limbi diferite. A fost necesară după al doilea război mondial pentru a consolida caracterul unitar și indivizibil al țării. Între timp însă, am schimbat regimul politic. S-au semnat tratate de bună vecinătate cu toate țările din jur. Am intrat în NATO, alianță care, alături de prezența trupelor americane la noi, ne garantează frontierele. De altfel, și Ungaria e în NATO, iar alianța are alergie la agitații pe tema frontierelor. Am intrat în Uniunea Europeană, care împarte banii după criterii regionale, nu naționale. Centralizarea excesivă nu se mai justifică politic, iar economic ne sufocă. Astfel de motive au stat probabil la baza declarației din noiembrie a președintelui Iohannis, că o reformă administrativ-teritorială nu mai poate fi amânată, dacă vrem să diminuăm decalajele de dezvoltare dintre regiuni. De altfel, și președintele Camerei de Comerț și Industrie a României, Mihai Daraban, spunea ceva asemănător, cu cifrele în față.

Ițe încurcate
Bun, facem reformă administrativă, pentru a ne apropia de UE. Dar cum? UE funcționează pe trei niveluri administrative: macroregiuni, regiuni și microregiuni. Nivelul regional ar corespunde cumva județelor noastre. Celelalte două niveluri europene lipsesc din organizarea noastră administrativă. Regiunile noastre de dezvoltare au atribuții exclusiv pe linie de fonduri europene, nu și administrative. Iar microregiuni nu avem nici ca intenție. Iar județele seamănă cu regiunile europene doar pentru că ne place nouă să spunem asta. În medie, un județ din România are 5.800 kmp și aproape 500.000 de locuitori. O regiune europeană medie are 14.221 kmp și 1,64 milioane de locuitori. Adică este echivalentă cu vreo trei județe românești. Județele noastre sunt prea mici și, implicit, au o forță economică și demografică prea mică pentru a se comporta ca o regiune europeană. Iar dacă am transforma regiunile de dezvoltare în regiuni administrative, tot n-am rezolva nimic. În medie, fiecare din cele 8 regiuni ar avea 30.000 km și 2,5 milioane de locuitori. Ar fi prea mari.

O simulare
Pentru a concretiza, să ne imaginăm că UE acordă fiecărei regiuni câte 100 milioane de euro pentru construirea de spitale, regiunea urmând să vină cu o contribuție proprie de 20 de milioane de euro. Considerând județul Iași ca o regiune, ar trebui să alocăm prin buget 20 de milioane de euro. Închidem Consiliul Județean și plecăm acasă, că a dat faliment. Considerând Regiunea de Dezvoltare Nord-Est ca regiune de dezvoltare, ea ar putea aduna de la cele șase județe componente 20 milioane de euro. Dar la împărțeală, ar rezulta câte 16 milioane de euro pentru fiecare județ. Nu ajunge nici pentru un spital. Cam asta e ideea. Județul e prea mic, regiunea de dezvoltare e prea mare pentru a se adapta politicilor europene. Nu mai vorbim de comună în comparație cu microregiunea europeană, că e același lucru. Deci, ne trebuie altceva.

12 ținuturi
Culmea, o soluție ar putea veni chiar din organizarea administrativă a României interbelice. În 1938, între granițele României actuale, deci fără Basarabia, Bucovina de Nord și Cadrilater, erau 58 de județe. În medie, 4.100 kmp și 345.000 de locuitori fiecare. Între aceleași granițe, existau 343 de plăși cu o suprafață medie de vreo 1.000 kmp și o populație medie de 58.000 de locuitori. Cele 343 de plăși ar putea corespunde foarte ușor unei microregiuni europene. Grupând în medie câte 28, ar rezulta 12 ținuturi cu o populație în media europeană, față de 8 regiuni de dezvoltare care sunt prea mari. Un ținut ar fi suficient de mare pentru a putea mobiliza resurse financiare suficiente pentru un proiect de interes major. La fel plășile, care ar fi mult mai puternice financiar decât comunele actuale.

Administrație mai flexibilă
Ce-ar însemna însă din punct de vedere bugetar o astfel de mișcare? Județul Iași cuprindea în 1938 șase plăși, dintre care una peste Prut. Ar mai rămâne 5, la care s-ar adăuga Răducăneni, care era în județul Vaslui, Pașcani și Siret, care erau în județul Baia și Sulița, care se afla în județul Botoșani. Județul Iași actual cuprinde 9 plăși interbelice, cu un total de 418 sate. Ar fi necesar un prefect, 9 pretori și 418 „primari” de sate, în loc de un prefect, un subprefect și peste 1.000 de consilieri locali. În loc de 98 de consilii locale plus unul județean, ar exista 9 consilii de plasă. Și cam atât. Administrația publică deja ar fi mult mai ieftină. Și mai flexibilă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *