Există oameni pe care îi știm de-o viață, dar despre care n-am putea povesti nici două fraze dacă ar fi să fim întrebați și pe care îi uităm imediat ce nu mai sunt prin preajmă. Asta, dacă măcar ne dăm seama că lipsesc. Vecinii de scară de la bloc intră de regulă în această categorie, dar nu numai ei. Tot așa însă, există oameni cu care ne intersectăm doar o dată, dar pe care nu doar că îi ținem minte toată viața, dar despre care le povestim cu plăcere și nepoților. Iar cum Iașul este și el un fel de ființă vie, se comportă la fel. Uită ușor oameni care au trăit zeci de ani aici, dar păstrează cu sfințenie urmele uriașe ale unor giganți ce au poposit aici doar o clipă. Despre unul dintre aceștia vom vorbi și noi astăzi.
Lucrare compusă la cinci ani
De fapt, am exagerat puțin în primul paragraf. George Enescu, căci despre el este vorba, a poposit în Iași nu doar o dată. Ci de două ori. A stat aici cam cât cioara-n par, cum zice românul, dar cele două vizite au însemnat enorm și pentru el și pentru noi. Enescu s-a născut ca al optulea copil al preotului din satul botoșănean Liveni. Deși taică-său ar fi vrut să-l facă tot preot, a renunțat când și-a dat seama că are în casă un copil-minune, născut cu muzica în suflet, compozitor mic copil. S-au păstrat puține dintre lucrările compuse de Enescu pe când era copil. S-a păstrat însă „Pământ românesc”, o lucrare pentru pian și vioară, compusă pe când avea doar cinci ani și trei luni. Acea compoziție l-a determinat pe taică-său să-l aducă la Iași, să vadă dacă e ceva de capul ăluia micu’.
Al doilea cel mai tânăr student
Și era. Directorul Conservatorului ieșean, Eduard Caudella, al cărui nume din păcate abia dacă îl poartă o străduță anonimă din Bucium, are meritul de a-l fi descoperit pe Enescu. Directorul Caudella a fost cel cel care a intervenit pe lângă Conservatorul din Viena pentru a-l primi ca student pe George Enescu deși vârsta minimă pentru admitere era de 14 ani. În vârstă de 7 ani, Enescu avea să fie al doilea cel mai tânăr student primit vreodată la Conservatorul vienez, după austriacul Fritz Kreisler. Iar de acolo, știm ce a urmat: concert personal în fața împăratului austro-ungar Franz Joseph, studii la Paris, unde a avut loc premiera Poemei Române, pe când Enescu avea doar 16 ani și așa mai departe. Pe scurt, celebritatea.
A muncit și ca brancardier
Răsfățat al saloanelor mondene pariziene, dar și bucureștene, Enescu a rămas român până în măduva oaselor. Când norii negri ai războiului au început să se adune deasupra Europei, Enescu s-a întors în țară. În 1913, a organizat prima ediție a Concursului Național de Compoziție. Și-a construit o vilă la Sinaia, așa că a fost prezent adeseori în salonul reginei Elisabeta, pentru care a cântat la castelul Peleș, dar a susținut și numeroase concerte în orășele care nu-și puteau permite orchestre profesioniste. Pentru aceasta, a și fost decorat de regele Ferdinand cu ordinul Coroana României. La intrarea țării în război, a fost mobilizat ca soldat-artist, dar a muncit și ca brancardier. Avea să fie începutul celei mai mari epopei din viața lui.
Ieșenii l-au adorat
A cântat pe front, în spitalele de răniți, a cântat până și în trenul cu care s-a refugiat la Iași după înfrângerea armatei române în campania din 1916. A ținut numeroase concerte la Iași, dar și în Focșani, la doi pași de linia frontului. Cerea onorarii modice, cu condiția ca banii strânși din bilete să fie donați în folosul orfanilor și invalizilor de război. S-au strâns, astfel, 400.000 lei, într-o vreme în care o leafă bună, de șef de birou, era de nici 400 de lei. A cântat, la spitalul „Sf. Spiridon” pentru tânărul Mihail Jora, căruia îi fusese amputat un picior. Viitorul mare compozitor avea să spună mai târziu că Enescu i-a redat atunci dorința de a trăi. În ianuarie 1917, a ridicat în picioare publicul Teatrului Național din Iași cântând la vioară Hora Unirii. Istoviți de foame și de grijile războiului, ieșenii l-au adorat. Cu toată scumpetea vieții din orașul devenit capitală de război, ieșenii și-au deschis larg baierele pungii atunci când Enescu a ținut un concert pentru reconstruirea localității Mărăști, scena una dintre marile bătălii ale lui august 1917.
Orchestră din refugiați și localnici
În toamna lui 1917, Enescu a colindat școlile ieșene, transformate în spitale de front. A cântat pentru răniți, dar a căutat și artiști. A reușit să strângă 60 de refugiați și localnici din care a alcătuit o orchestră cu care a urcat pe scenă pe 26 decembrie 1917. Prima orchestră simfonică din Iași a primit aplauzele entuziaste ale publicului și a ținut în 1918 o serie de 20 de concerte cu un succes nebun.
Marea iubire
La Iași avea Enescu să-și cunoască și marea iubire, Maria Rosetti-Tescanu, „Măruca”, soția prințului Mihail Cantacuzino. La Iași, Enescu locuia într-o magherniță, la mansarda Misiunii Militare Franceze, găzduită în actualul Spital Militar. Măruca își amenajase un pavilion de scândură somptuos mobilat, în curtea spitalului. Marele compozitor a devenit al treilea amant al Mărucăi, fără să știe că înaintea lui o mai vizitau alți doi. Naivul Enescu avea să o iubească toată viața. S-a și căsătorit cu ea în 1937, după ce prințesa rămăsese văduvă. Marele compozitor avea să moară însă singur, la Paris, acompaniat doar de un câine. Măruca avea să-i supraviețuiască 13 ani.
