Acum aproape 20 de ani, în România se făceau primele încercări de modernizare a administrației publice, de adaptare a ei la schimbările apărute în societate și în dezvoltarea localităților. În ideea ca orașele mari să devină motoare economice pentru zona din jurul lor și să conducă la o dezvoltare unitară, au fost înființate așa-numitele „zone metropolitane”. În fond, influența directă a unui oraș nu se oprește la limitele sale administrative. Ne-am obișnuit deja cu ieșenii care locuiesc la Miroslava, dar lucrează în municipiul și își aduc copiii la școlile de aici. După aproape 20 de ani, măsura în care zonele metropolitane s-au dovedit a fi structuri cu adevărat funcționale și eficiente este discutabilă. Unul dintre aspectele evoluției lor, poate cel mai vizibil, îl vom discuta și noi azi.
Prea puțin până acum
În România s-au înființat până acum 22 de zone metropolitane. E vorba în esență de cei 8 poli de dezvoltare din cele 8 regiuni constituite după aderarea la Uniunea Europeană, plus alte 14 centre mai mici, dar cu o importanță locală semnificativă. Printre primele zone metropolitane înființate a fost cea ieșeană, apărută pe hartă încă din 2004. Printre ultimele, chiar Capitala, zona metropolitană a Bucureștiului fiind constituită abia în 2016. Nu că ar fi mare diferență, în fond. Primele semne ale unei colaborări reale între localitățile care constituie zona metropolitană ieșeană sunt de dată recentă. Abia anul trecut au fost demarate primele eforturi concrete de înființare a unei rețele metropolitane de transport. Acestea sunt însă în continuare modeste, abia inițiindu-se legături între municipiu și câteva localități apropiate. Dacă oprești pe stradă un locuitor din Aroneanu și unul din Bârnova și îi întrebi ce au în comun, aparținând aceleiași zone metropolitane, vei fi întrebat probabil dacă nu cumva ai febră. Localitățile componente ale Zonei Metropolitane Iași au tot atâta legătură una cu cealaltă precum borcanele de murături de pe același raft din cămară: niciuna.
Evoluția populației
De fapt, departe de a reprezenta poli de dezvoltare, zonele metropolitane par să fi intrat în suferință. În pofida îndelungatei crize economice de după 1989, așa-numita „perioadă de tranziție”, zonele metropolitane din țară au cunoscut o creștere constantă a populației, cam până prin 2016. E vorba de București, Constanța, Iași, Timișoara și Cluj-Napoca, dacă e să le ordonăm descrescător. Doar zonele Brașov și Craiova au scăzut ca număr al populației, evoluție firească, dată fiind prăbușirea economică industrială mai puternică a acestora. În anii ce au urmat, însă, creșterea a fost aproape inexistentă, dacă a existat. De fapt, datele ultimului recensământ indică o scădere a populației zonelor metropolitane.
ZMI, singura cu creștere
Deși principalul centru economic al țării, producând un sfert din PIB-ul național, Bucureștiul pare să-și fi epuizat posibilitățile de creștere. Populația rezidentă de 2,26 milioane de locuitori ai zonei metropolitane este cu o jumătate de procent mai mică decât cea înregistrată în 2011. O scădere comparabilă a fost înregistrată și în Cluj-Napoca sau Constanța. Zona metropolitană a Timișoarei a pierdut peste 4% din populație în decurs de 10 ani. Craiova, 8,6%, iar zona Galați-Brăila, aproape 11%. Brașovul s-a stabilizat, populația sa crescând ușor, cu 0,29%. Iașul este de fapt singura zonă metropolitană din țară a cărei populație continuat să crească, cu 4,9%.
Câteva explicații
Cauzele acestei evoluții sunt multiple, dar au un numitor comun. Vorbim pe de o parte de migrația forței de muncă, a tinerilor, în străinătate, compensată prea puțin de imigrație. La acest element s-a adăugat îmbătrânirea populației. În lipsa tinerilor, plecați în străinătate, cine să mai facă copii, pentru a împrospăta populația? Bucureștiul a mai atras, prin mirajul specific al unei capitale, tineri din toată țara, dornici să-și clădească un viitor mai prosper, ceea ce i-a permis să-și mențină o populație relativ constantă. La fel Clujul, aspirator pentru Transilvania. Iașul și-a confirmat dublul rol, de aspirator de tineri pentru Moldova vestică și pentru Basarabia. De aici, ușoara creștere a populației sale. De observat este faptul că atât Bucureștiul, cât și Cluj-Napoca sau Iașul sunt orașe universitare, deci au atras tineri îndeosebi în acest mod. Galațiul sau Craiova, ale căror universități sunt aproape irelevante, au pierdut masiv locuitori.
Doar bune intenții
Pe scurt, „rețeta” zonelor metropolitane care și-au menținut populația ori și-au crescut-o ușor a fost aceeași: centre universitare care atrag și reușesc să păstreze tineri din alte zone. Aceeași rețetă era însă valabilă și înainte de acordarea titlurilor oficiale de „zone metropolitane”. Simpla existență, pe hârtie, a acestora nu a adus niciun beneficiu, așa cum s-a văzut la Galați-Brăila, Craiova sau Timișoara. Până acum, România nu a reușit să facă din zonele sale metropolitane instrumente eficiente de dezvoltare economică. La fel ca multe alte inițiative, ele au rămas la stadiul de bune intenții.