Pentru asta, autoritățile locale și ONG-urile trebuie să lucreze împreună, atât cu fonduri cât și cu asistență și consiliere. Altfel, problema nu va fi rezolvată în veci.
De când în America a devenit președinte Donald Trump, lumea a început să audă expresia „fapte alternative”. Când ceva nu-i place, Trump vine cu varianta sa proprie de interpretare a evenimentului respectiv și zice că e un fapt alternativ. Ideea în sine nu e nouă. De când există istoria, orice eveniment a putut fi văzut din două unghiuri diferite, cu interpretări și consecințe diferite. Cum zicea cândva un grup umoristic, „Pe Burebista îl chema de fapt Bőreszvistà, numai că noi nu vrem să recunoaștem”. De exemplu, pe la 1840 toamna, Vasile Alecsandri, mare boier și viitor candidat la tronul Moldovei, proaspăt întors din Paris, unde făcuse oarece studii, i-a strâns în fața conacului său de la Mircești pe țiganii robi de pe moșie și le-a zis „Măi, băieți, de-acum sunteți liberi”. Istoria reține doar acest moment, nu și următorul. Următoarele, mai exact. În primă instanță, țiganii s-au întrebat dacă trebuie să aplaude sau să fluiere. Pe urmă, s-au întrebat ce e aia să fii liber. Când s-au dumirit, au tras concluzia: „Da’ cui ne lași, boierule? Noi acum ce facem?”. Și oamenii chiar nu vorbeau prostii. Până la urmă, emanciparea romilor, cum e denumită acum dezrobirea țiganilor, a creat mai multe probleme decât a rezolvat. S-au trezit liberi, dar atât. Cuza le-a dat câte zece prăjini de pământ de familie, adică vreo 20 de ari și gata. Cum trăiesc zece oameni din 2.000 mp de pământ, nu s-a mai întrebat nimeni. Și așa ne-am trezit, după mai bine de o sută de ani, cu o problemă nerezolvată. Problemă cu care ne confruntăm zi de zi. Deci, ce facem totuși cu țiganii noștri? Vrem, nu vrem, lângă ei trăim.
S-au stabilit în „slobozii”
Încă o sută de ani, situația țiganilor nu s-a schimbat de fapt deloc. Unii s-au stabilit în „slobozii”, adică sate fondate pe palma de pământ dată de domnitor. În județul nostru sunt vreo cinci sate cu numele ăsta toate fiind sate de țigani. Alții, puțini, au devenit mici meșteșugari prin orașe, asimilându-se populației majoritare. Cei mai mulți și-au reamintit vechile obiceiuri și au plecat cu șatra. Azi aici, mâine dincolo. Dintr-un sat într-altul. Unii făceau potcoave, alții cazane, alții roți, curele, cuțite, pălării, inele și orice era nevoie pe lângă gospodăriile țăranilor români. Un fel de simbioză, în fapt.
În locul evreilor
Problema a apărut după război, când stilul de viață nomad a început să fie considerat incompatibil cu morala socialistă. Ca urmare, țiganii au fost sedentarizați forțat. Bun, dar ca să-i așezi într-un loc, trebuie să le dai o locuință. De unde? La început, țiganii au fost așezați în casele sașilor deportați în Bărăgan, la muncă forțată. Asta, în Ardeal. În Moldova nu avem sași, așa că problema a fost „rezolvată” prin anii ’60, când au plecat evreii, spre Israel. Încă nu începuse era construirii cartierelor de blocuri muncitorești, așa că cel mai comod pentru regim a fost să-i instaleze pe țigani în fostele case evreiești. La Iași, această metodă s-a aplicat din plin. Baș Ceauș, Elena Doamna, Târgu Cucu, Cuza Vodă sau Păcurari fuseseră zone locuite masiv de evrei. În câțiva ani, au devenit zone locuite masiv de țigani.
Inadaptați
Ca orice soluție adoptată ad-hoc, s-a dovedit a fi o variantă proastă. Oameni care nu aveau nicio experiență în a trăi la oraș s-au trezit hodoronc-tronc aduși în buricul târgului. Au primit, e drept, locuri de muncă, dar doar ca muncitori necalificați, pentru că mulți nu știau nici să citească, chiar dacă știau să facă oricând un ibric sau o curea din două bețe și un chibrit. Când s-a prăbușit industria, au rămas cu ochii în soare. Fără loc de muncă și fără a avea posibilitatea de a lua de la capăt vechiul stil de viață. De aici și problemele de azi. Ți-e teamă să te urci în tramvai, că poate rămâi fără portofel. Ți-e teamă să mergi noaptea pe stradă, că poate te trezești cu capul spart, la Urgențe.
O măsură greșită
Bun, teoria, ca teoria. Nu e vina lor, așa a fost să fie. Dar totuși, ce facem? Vrem și noi să încăpem în orașul ăsta, nu? La Baia Mare s-a iscat un adevărat scandal european acum vreo trei ani, când primăria locală a construit un zid care să separe comunitatea romă de restul orașului. Toată lumea s-a gândit la ghetourile naziste. Nu era vorba de un ghetou, dar etichetele se pun repede. Pe scurt: sedenterizarea forțată a fost o prostie, dar a fost făcută. În Europa zilelor noastre nu poți veni cu propuneri de segregare a populației.
O singură cale
Soluția problemei reprezentată de integrarea romilor în societate nu poate să reside în deciziile autorităților. Nu mai trăim într-un regim comunist, în care statul să dicteze și nimeni să nu se poată opune. Din 2001 încoace, în colaborare cu organizațiile neguvernamentale care și-au asumat rolul de reprezentante ale etniei rome, diversele guverne au tot elaborat strategii de integrare a țiganilor în societate. Inutil să spunem că aceste strategii nu au făcut doi bani. Până la urmă, ele nu au reprezentat altceva decât copii după strategiile întocmite în Franța pentru integrarea imigranților din fostele colonii. Toate sunt frumoase pe hârtie, dar inaplicabile în realitate. Soluția la problema țărănească a fost acum o sută de ani împroprietărirea. La cea evreiască, emanciparea, acordarea drepturilor de cetățean unor oameni care își vărsaseră sângele la Mărășești alături de soldații români. La cea romă, soluția ar putea fi pur și simplu educarea lor pentru a deveni cetățeni ca oricare alții. Fără strategii.