Se împlinesc zilele astea 15 luni de la redeschiderea pentru public a celui mai important simbol al Iașului, Palatul Culturii. Știm, nu e chiar o cifră rotundă, potrivită pentru un bilanț, dar totuși vom vorbi nițel despre Palat. Fie și pentru simplul motiv că, plimbându-ne într-o seară pe pietonal, ne-am aruncat ochii pe bannerele prinse de gardul Școlii „Gh. Asachi”. Acolo se anunță diverse evenimente culturale, spectacole sau expoziții. Și am văzut anunțată, mare și lat, o expoziție pe care am văzut-o acum un trimestru, dar încă „în vigoare”. Așa că ne-am pus întrebarea simplă, la urma urmei: ce facem cu Palatul, după atâția ani în care am așteptat redeschiderea sa?
26 milioane de euro
Istoria restaurării Palatului Culturii este îndeobște cunoscută, așa că nu vom insista prea mult asupra ei. Ne rezumăm a spune că după lungi ani în care Ministerul Culturii a alocat fonduri doar cât să se dea cu var pe ici pe colo, prin 2008 au început lucrările propriu-zise de consolidare și restaurare. S-au desfășurat ca la noi, cu sincope în finanțare, cu licitații reluate și cu scandaluri referitoare la soluțiile tehnice adoptate, dar până la urmă s-au încheiat. După 8 ani de lucrări și 26 milioane de euro cheltuiți, în aprilie anul trecut s-a ajuns la momentul festiv al tăierii panglicii. Doar că… Lucrurile s-au oprit pe la jumătate.
O zi întreagă
Din proiectul inițial, restaurarea Palatului era doar o primă etapă. Trăim într-o societate capitalistă, așa că repararea unei ruine are sens doar dacă poți și să-ți recuperezi banii cheltuiți. Dorința inițială a fost ca Palatul să devină centrul în jurul căruia să se rotească practic tot Iașul cultural. Un loc în care să-ți petreci o zi întreagă, nu doar două ore în timpul unei excursii de o zi. Or, tocmai asta nu s-a făcut, iar modul cum este „pus în valoare” Palatul o arată cu prisosință.
Înțepeneală
Expoziția la care ne refeream la început este una de instrumente medievale de tortură. Interesantă, nu zicem nu, deși în cărțile despre Inchiziție care ne-au căzut pe mână, instrumentele folosite în trecut pentru a convinge „clientul” că într-adevăr și-a vândut sufletul diavolului erau mult mai numeroase și mai rafinate. Expoziția actuală o poți parcurge, cu tot cu lecturarea pe îndelete a explicațiilor, într-o jumătate de oră. Totuși, deschisă în martie, ea urmează să rămână la Palat până în ianuarie anul viitor. Chiar suntem curioși câți vizitatori va mai avea prin decembrie. Oricât de interesantă ar fi, o expoziție „expiră” în două-trei săptămâni, interval în care cine vrea să o viziteze are tot timpul să o facă. Ce Palat al Culturii mai e și ăla în care aceeași expoziție înțepenește timp de aproape un an? E așa greu să organizez măcar una nouă la fiecare trimestru? Nu mai vorbim de expozițiile permanente ale Palatului, care sunt practic aceleași pe care le-am văzut cu clasa, în copilărie. Măcar dacă ar mai fi înlocuite, periodic, unele exponate cu altele noi sau scoase din magazie. Muzeul Luvru a cumpărat anul trecut două tablouri de Rembrandt, în valoare de 160 milioane de euro, pentru a-și îmbogăți colecția. Firește, Palatul Culturii nu este Luvru, dar, în măsura posibilităților noastre, s-ar putea face noi achiziții, nu?
Tur virtual
În categoria lucrurilor care există în orice muzeu decent, dar nu și la Palat, intră și elementele moderne, menite să atragă publicul tânăr, care în general evită praful și mucegaiul. De exemplu, realitatea virtuală. Cea mai mare parte a Palatului nu este accesibilă publicului larg. Nu credem că ar fi prea mare efortul de a realiza un tur virtual 3D a Palatului și, mai ales, a hrubelor sale. Dacă tot nu-l vizitezi în întregime, măcar să-l vezi, fără efort, bând o cafea la o terasă.
O cafenea
Că veni vorba, acesta este un alt element ieftin care lipsește Palatului: un loc de relaxare. Un ansamblu de magazine, precum Palas, este plin de terase și cafenele, unde să-ți tragi sufletul într-un tur de shopping. O terasă ar putea fi amenajată cu ușurință și în fața Palatului sau într-una din curțile interioare, decorată în stilul perioadei interbelice. Ar fi și o sursă de venituri pentru muzeu. Și nu, nu este o impietate față de muzeu. Luvrul pe care l-am amintit mai sus, găzduiește, pe lângă Gioconda, Venus din Milo sau Nike din Samothrace, câteva cafenele și chiar un Starbucks.
Piațeta abandonată
Un concurs de soluții privind reamenajarea Pieței Palatului a fost lansat de Primărie în decembrie anul trecut, dar n-am auzit ca vreuna din cele două variante propuse să fi inclus și o cafenea sau ceva asemănător. Bine, nici de punerea în aplicare a vreuneia dintre ele n-am mai auzit nimic de-o bucată bună de vreme, dar asta e altă discuție. Cert e că, în loc să fie utilizată în folosul Palatului și pentru punerea sa în valoare, piațeta a rămas un loc de parcare supraaglomerat, la doi pași de parcarea subterană a Palas și un loc destinat organizării de concerte. Că veni vorba, la un moment dat, concertele fuseseră interzise la Palat, pentru a nu-i afecta structura de rezistență. Am spune că acum e suficient de rezistent pentru a îndura și un concert death metal, dar parcă am văzut niște crăpături recente în tencuiala abia pusă.
Doar promisiuni
Pe scurt, avem un Palat proaspăt renovat, dar încremenit în proiect, deși sunt lucruri care se pot face fără multă cheltuială și fără mare bătaie de cap. Nu vorbim aici de deschiderea pentru vizitare de către turiști a a hrubelor, de care s-a vorbit la începutul lucrărilor. Nici de punerea în valoare a vestigiilor arheologice descoperite cu prilejul consolidării clădirii și a construirii ansamblului Palas, care a rămas la nivel de promisiune neonorată, ci doar de lucruri care pot fi puse în practică cu ușurință. Măcar astea de s-ar face.